Am râs, am povestit, am dat o rețetă de lasagna și sugestii de make-up în timpul operației

Pe data de 11 aprilie 2014, Denisa Bucur, o tânără de numai 26 de ani, a fost operată de astrocitom difuz de către echipa BRAIN Institute. Poate vă amintiți de ea și de intervenția awake brain surgery (operație cu pacientul treaz).

De ce trebuie să trezim pacientul când este operat pe creier? Este această experiență traumatizantă? Răspunsul îl vom afla chiar de la Denisa, care ne-a împărtășit povestea văzută prin ochii ei.

La o lună și jumătate de la operație, Denisa s-a întors la consultul post-operator. După consult, ne-a acordat câteva minute pentru a ne povesti –foarte dezinvoltă și sociabilă— ce a însemnat pentru ea această experiență.

Pe scurt, Denisa este o tânără vivace din Târgoviște, care lucrează în bancă de trei ani. Ea vorbește trei limbi străine: engleză, franceză, portugheză și latina — pe care o știe la perfecție. Acum, haideți să-i aflăm povestea!

Primele simptome

Pe la jumătatea lunii martie, am avut prima criză: am simțit o tensiune imensă în urechi și în ceafă, și un miros foarte puternic –plăcut, dar foarte puternic—, ca și cum aveam o sticlă de parfum la nas. Eram efectiv inconștientă, doar că stăteam în picioare. A durat un minut, maxim două, după care mi-am revenit. Am crezut că este din cauza stresului, a oboselii, a lipsei de calciu și magneziu etc. După această criză, eram ca înainte.

După fix o săptămână, înainte să plec la serviciu, am făcut a doua criză. Deși am realizat că este ceva mai mult decât o cădere de calciu și magneziu, după ce mi-am revenit, m-am îmbrăcat și am plecat la serviciu. În jurul prânzului, am avut o a doua criză, cu aceleași simptome și la fel de intensă. Era ciudat faptul că, în timpul crizei, nu vorbeam în limba română, ci în engleză sau în franceză. Această a treia criză a fost deja un semnal de alarmă, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți, că trebuie să ajung la un medic neapărat.

Consultul general

Soțul meu m-a luat de la serviciu și m-a dus la un medic internist din Târgoviște. Dânsul m-a consultat, mi-a pus foarte multe întrebări, și a avut inspirația și priceperea de a-mi face trimiterea la neurologie.

M-am dus la neurologie în spital, la urgență, unde erau foarte mulți oameni. Bineînțeles că mi s-a spus că nu mă vede niciun neurolog, atâta timp cât trimiterea nu este de la internistul lor din spital – tipic românește, tipic spitalelor de stat. Când am aflat că oamenii așteptau de dimineață să intre și era deja șase seara, mi-am dat seama că nu are rost să stau niște ore bune să aștept la un medic internist, și apoi încă niște ore pentru a intra la neurolog, așa că am plecat.

Am avut noroc să găsesc un neurolog la o policlinică de lângă spital, deși era vineri seara. Vâzând cât de disperată și stresată eram, mi-a spus să intru. I-am povestit ce am pățit, mi-a pus mai multe întrebări, și apoi mi-a dat trimitere la EEG (electro-encefalogramă), pe care am făcut-o pe loc. În cele 12 pagini de EEG, a apărut o foarte mică neregularitate pe ultima pagină. Neurologul mi-a spus că nu am nimic și să mă liniștesc, dar mi-a făcut trimitere și la RMN.

După trei zile, luni, am făcut un RMN la o clinică din Târgoviște, unde imagistul era foarte priceput. Mi-a spus ca am un gliom care trebuie văzut neapărat de un neurochirurg.

Primul consult la neurochirurgie

Sâmbătă m-am întâlnit cu un medic de la un spital de stat din București, și am avut un șoc. Nu mi-a pus niciun diagnostic: pur și simplu mi-a spus că este o formațiune, dar nimic exact. De asemenea, mi-a spus că este operatoriu, și că trebuie neapărat să fac intervenția în săptămâna ce urmează. Cred că mai avea puțin să-mi spună că o să mor dacă nu mă operez. În rest, mi-a mai spus că o să mă radă complet în cap, cicatricea o să fie undeva la 15 cm, costurile vor fi de minimum 30-40.000 de euro, va trebui să fac chimioterapie etc.

Toate aceste informații le-am aflat în urma a vreo 20 de întrebări pe care le puneam. Doctorul nu mi-a dat nicio informație, doar mi-a răspuns foarte rece și monosilabic —cu da și nu— la întrebările pe care i le puneam. Am rămas șocată. Neavând altă părere, credeam tot ce zicea — mai ales că era un medic în vârstă, cu experiență, care îi învăța și pe alții, fiind profesoară.

Întâlnirea cu echipa BRAIN Institute

În tot acest timp, tatăl meu a întrebat în stânga și în dreapta care ar fi cea mai bună soluție pentru situația mea. Din șapte surse diferite, care nu se cunoșteau între ele, am primit recomandarea de a merge la Dr. Sergiu Stoica. Dacă nici asta nu este soartă și dovada că Dumnezeu există, alteva nu am ce să zic.

Am venit marți, la șapte seara, și m-a consultat Dr. Mihai Crăciun, întrucât Dr. Sergiu Stoica nu putea atunci. Am fost uimită imediat, pentru că dl. dr. Crăciun vedea RMN-ul pentru prima oară, și după nici un minut, mi-a spus direct că este un astrocitom benign și să stau liniștită că nu este nevoie să-mi fac testamentul — s-a dovedit a fi pe gustul meu ca om, având simțul umorului.

Apoi mi-a dat toate informațiile de care aveam nevoie: mi-a spus că este operabil, m-a întrebat dacă iau pastile pentru crizele pe care știa că e posibil să le am, mi-a spus să stau liniștită că nu o să mă radă în cap și că o să am o cicatrice de 6-7 cm maxim (ascunsă în păr să nu se vadă).

Am plecat de aici veselă, dacă vă puteți imagina, deși aflasem că am o tumoră pe creier. După șocul pe care l-am avut dincolo, deja eram veselă și optimistă. Am sunat și m-am programat cât mai repede pentru operație (vineri, 11 aprilie), pentru că nu am vrut să aștept, mai ales că venea și Paștele.

Intervenția awake brain surgery

Înainte de operație, am făcut niște analize, care au ieșit bune: nu aveam nimic la inimă, la sânge etc. Doar pe creier aveam o mică tumoră, dar în rest totul era perfect.

Deoarece tumora era situată în centrul vorbirii, medicii mi-au spus că vor trebui să mă trezească în timpul operației, pentru a nu mă lăsa cu sechele. Întrucât țesutul normal nu putea fi deosebit de cel al tumorei, trebuiau să verifice permanent dacă vorbesc corect, dacă îmi dau seama când ceva este greșit, când mă blochez, când nu mai pot vorbi sau când încep să vorbesc aiurea, pentru a nu tăia țesut sănătos și astfel să nu mai pot vorbi normal după intervenție.

Inițial aș fi vrut orice în afară de asta. Am întrebat dacă nu se poate cu anestezie completă: să mă ducă în operație, să mă adoarmă și să mă trezesc direct, bine și operată. Nu vroiam să fiu trează pentru că, fiind conștientă, aș fi știut că cineva umblă în creierașul meu în timp ce eu vorbesc. Însă, încrederea care mi-a fost insuflată înainte de operație, primind efectiv toate informațiile și răspunsuri la toate întrebările, mi-a creat o încredere foarte mare. Practic, m-am dus ca la coafor, ca la prietena mea la care merg de 14 ani și nu-mi fac griji că voi păți ceva.

Dr. Anca Vișan m-a pregătit psihic cu multe zile înainte de operație: mi-a explicat că o să fie alături de mine pe toată perioada când sunt trează, că o să vorbesc cu dânsa și că o să-mi pună mai multe întrebări. A fost surprinsă să afle câte limbi străine vorbesc, și mi-a spus că portugheză nu știe — i-am zis să stea liniștită, că nici eu nu mă înnebunesc după ea.

Joi, cu o seară înaintea operației, m-am internat, întrucât mai erau necesare anumite lucruri pentru ca totul să meargă perfect la operație. Apoi, vineri la prânz am intrat în operație. Îmi aduc minte tot. Știu că am fost trează vreo două ore din cele cinci ore și jumătate de operație. Îmi aduc aminte că am vorbit cu Dr. Anca Vișan în limba română, engleză și franceză. Știu că la început mi-a pus tot felul de întrebări. Apoi am râs, am povestit, le-am dat și o rețetă de lasagna, sugestii de make-up etc.

Dr. Vișan m-a ținut de mână pe tot parcursul operației, ceea a fost fantastic, și mă liniștea. La un moment dat, chiar am râs copios pentru că mă întrebase și Dr. Crăciun ceva, și i-am spus că îi răspund doar dacă mă ține de mână, dar nu putea că avea mănuși. Ne-am distrat, ziceai că suntem la o petrecere, doar că eu eram singura euforică.

A fost foarte bine, nu am fost panicată nici măcar o clipă. Nu a existat vreun moment să fiu neliniștită sau să mă panichez. M-am mirat și eu, și încă mă mir, de cât de puternică am fost. A fost ca și cum stau de vorbă cu cineva acum.

Post-operator

Ulterior, m-am refăcut destul de repede. După anestezie nu m-am simțit rău. Auzisem de la cunoștințe, care s-au mai operat și au avut anestezie totală, că le-a fost rău și au vomitat când s-au trezit. Dar la mine nu a fost cazul: m-am trezit ca acum, vorbeam, nu aveam nimic. Am stat o noapte la Terapie Intensivă, și apoi la doar două zile am plecat acasă.

Foto credit: David Muntean

O săptămână de zile am luat mai multe pastiluțe pe zi, dar după ce le-am terminat, încet-încet m-am refăcut complet. În maximum o lună am fost ca nouă.

Incizia nu m-a incomodat deloc. Trebuia de două ori pe zi să mă dezinfectez cu betadină, dimineața și seara, dar deja s-au rupt firele, s-au resorbit, deja e totul bine — față de spitalul de stat, unde trebuia să stau opt zile internată ca să-mi scoată firele.

La consultația de acum, respectiv cea de o lună de la operație, mi-au spus că totul e bine și să nu mă îngrijorez. Trebuie să revin pentru RMN la trei luni, apoi la șase luni și apoi câte unul pe an, ca să supraveghem problema. Din ce mi-a spus dl. dr. Stoica, cu cât e mai mult disecată tumora, cu atât e riscul mai mic să recidiveze. Iar cum eu mai am doar o fâșiuță cât o foaie de hârtie, riscul este foarte mic.

Concluzii și recomandări

O experiență de genul acesta inevitabil te schimbă și pe tine, și pe apropiații tăi. Colegele mele, de exemplu, care mă știu de trei ani de când lucrăm împreună, au rămas fără cuvinte când au aflat povestea mea. Acum s-au apucat toate să își schimbe stilul de viață într-unul cât mai sănătos. Cu atât mai mult, și eu m-am schimbat foarte mult, dar în bine. Nimic rău.

Cu toate că nu am considerat această experiență traumatizantă, cunosc persoane care se panichează, plâng și se îngrijorează pentru nimicuri, deci este evident cum ar reacționa într-un caz de genul acesta. Sunt și oameni care, dacă sunt tari și puternici, pot să treacă prin experiența asta foarte ușor. Dacă au și norocul să ajungă pe mâna unor asemenea medici, cu atât mai mult nu au de ce să se îngrijoreze.

De la stânga la dreapta: Dr. Sergiu Stoica, Denisa Bucur și Dr. Mihai Crăciun

De asemenea, aș vrea să le spun persoanelor care trebuie să treacă prin aceeași intervenție, în primul rând, că este esențial să aibă mai multe păreri, niciodată să nu se oprească la prima. Vă dați seama ce ar fi fost dacă eu m-aș fi oprit la prima! În al doilea rând, cu cât află mai multă lume de locul acesta, cu atât mai multă lume o vină aici. Eu una recomand 100% echipa BRAIN Institute. Și în al treilea rând, am înțeles că te ajută foarte mult starea de spirit, liniștea pe care o ai atât în timpul operației, cât și după. Trebuie să ai credință, să fii cât mai puternic și mai optimist. Pentru că, ulterior, dacă ajungi pe mâna medicilor care trebuie, nu mai ai nicio problemă.

Pe viitor, Denisa își dorește cu nerăbdare să fie mămică. Deși a primit acordul medicilor noștri, vrea să mai aștepte aproximativ un an să fie cât mai sigură că totul este în regulă. Noi îi urăm multă sănătate în continuare atât ei, cât și familiei sale. Îi mulțumim că ne-a ales pe noi să-i fim alături în aceste momente și, de asemenea, pentru cuvintele frumoase cu care a povestit despre noi. Nu în ultimul rând, îi mulțumim pentru deliciosul tort de ciocolată pe care ni l-a oferit la externare.

Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0Share on Google+0Print this page

Lasa un comentariu:

Adresa de email nu va fi publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

*