Dr. Alexandru Thiery, medic primar ortopedie pediatrică: „Cea mai mare satisfacție e reprezentată de aprecierea de care mă bucur în ochii pacienților mei.”

Stă ore în şir în sala de operaţie, iar sute de micuţi cu malformaţii grave ale coloanei vertebrale sunt bine acum, datorită lui: „Faptul că îngrijesc copii e un fel de terapie spirituală pentru mine, copiii îmi luminează ziua, oricât de mohorâtă ar fi ea.”

Dr. Alexandru_ThieryDupă absolvirea UMF „Carol Davila” din București în anul 1997, dr. Alexandru Thiery s-a specializat în ortopedie pediatrică. Pe parcursul rezidențiatului, a avut șansa de a învăța de la profesori de renume din țări precum Belgia, Franța și Elveția. A ales să se supraspecializeze în chirurgia spinală, în special în tratamentul diformităților de coloană, după experiența lunilor petrecute ca visiting fellow la UZ Gent, unul dintre cele mai mari spitale din Belgia.

De curând, s-a alăturat echipei BRAIN Institute: „Activitatea mea se bazează pe niște principii medicale și etice foarte clare. Iar aceste principii le-am regăsit mereu în filozofia BRAIN institute, atât în cadrul organizației, cât și la fiecare dintre colegii de aici (…)Empatia are o importanță enormă în ochii mei; cred că un medic bun este cel care înțelege suferința și știe să-i transmită pacientului acest lucru. Empatie nu înseamnă ca tu, medic, să plângi pe umărul pacientului și să te lași copleșit de suferința acestuia; înseamnă să stai puțin să te gândești cum ți-ar plăcea să fii tratat dacă ești bolnav, iar eu cred că tratamentul începe întotdeauna cu o vorbă bună.”

  1. Sunteți un medic foarte apreciat. Mulți părinți vă recomandă atât pentru profesionalism, cât și pentru faptul că oferiți speranță și încredere celor care vă cer ajutorul. Cum ați ales să practicați această meserie și de ce ați ales să vă specializați în ortopedie pediatrică și, ulterior, să vă supraspecializați în chirurgia spinală? Ce v-a determinat să alegeți acest parcurs?

    Vă mulțumesc că spuneți acest lucru; cred că pentru un medic, cea mai mare satisfacție e reprezentată de aprecierea de care se bucură în ochii pacienților lui. Cât despre alegerea profesiei și despre parcursul meu profesional, totul a fost o înșiruire de întâmplări și întâlniri cu oameni deosebiți care mi-au marcat cariera. Nu știu exact cum, când și de ce m-am decis să învăț pentru admiterea la medicină; cu siguranță că a fost un melanj între influența familiei, cărțile citite și „imaginea socială” a medicului în anii 90. M-a atras întotdeauna arhitectura, într-un fel profesia familiei mele; am admirat armonia și funcționalitatea obiectului construit, de la templele dorice la Nakagin Capsule Tower a lui Kisho Kurokawa. Cred că asta am găsit în chirurgia ortopedică, cea mai arhitecturală disciplină medicală; restaurarea în oameni a armoniei, frumosului și funcționalului. De fapt ortopedia nu este despre oase și articulații, ortopedia este despre Omul Vitruvian. Iar principala tulburare a frumuseții este asimetria și scolioza este o deformare profund asimetrică. Acesta a fost pasul către chirurgia spinală, din dorința de a reda simetria și implicit frumusețea corpului uman.

  2. Ce vă motivează cel mai mult în activitatea pe care o desfășurați?

    Zâmbetul din privirea pacienților și părinților lor, orgoliul profesional satisfăcut de reușita unor intervenții dificile și recunoașterea de care am început să mă bucur printre colegii mei mai în vârstă de la care am avut și mai am multe de învățat.

 

  1. Ați demonstrat că se poate face performanță și în spitalele din România. Care credeți că sunt elementele esențiale pentru a vă putea desfășura activitatea în mod optim?

    O echipă performantă și unită de aceleași principii medicale și etice, dotarea tehnică necesară pentru practica unei chirurgii moderne și disponibilitatea managementului de a-și asuma alături de noi tratarea cazurilor dificile, toate acestea creează un mediu de lucru prietenos și te fac să vii cu plăcere la muncă. Aveam pe vremuri un gipsier mai în vârstă, care stătea în ușa policlinii dimineața, mă urmărea cum vin spre spital și-mi spunea: „azi aveți pasul vesel, domn’ doctor”. Acum stau și eu și mă uit la pasul colaboratorilor mei; dacă nu e vesel, încep să-mi fac griji. Și parte din acest „pachet de griji” al meu și al multor colegi de generație este să dăm mai departe, colegilor mai tineri, din experiența noastră și să contribuim la crearea unui mediu profesional onest și solid.
  2. V-ați alăturat, de curând, echipei BRAIN Institute. Care sunt primele impresii despre modul în care se desfășoară activitatea aici?

    Sunt alături de BRAIN de ceva vreme, atât fizic, cât și din punctul de vedere al valorilor pe care le împărtășim; acum doar s-a „oficializat” relația. Eu am venit la Spitalul Monza aproape în același timp cu colegii de la BRAIN Institute. Cu Sergiu Stoica am fost coleg de facultate și i-am apreciat mereu parcursul profesional; am avut ocazia să colaborăm pentru unele cazuri dificile, cu rezultate foarte bune. Anca Vișan îmi dă anestezie de vreo 7 ani, de pe vremea când operam în alt spital, iar colaborarea cu ea este excelentă.
    Cum spuneam mai devreme, activitatea mea se bazează pe niște principii medicale și etice foarte clare. Iar aceste principii le-am regăsit mereu în filozofia BRAIN institute, atât în cadrul organizației, cât și la fiecare dintre colegii de aici.

 

  1. Ați avut șansa de a învăța de la profesori de renume din țări precum Belgia, Franța și Elveția. Cum v-a influențat parcursul profesional experiența în afara țării?

    M-a întrebat multă lume acest lucru, începând cu familia mea. Toți se așteptau să spun că am învățat tehnici chirurgicale noi, tratamente performante, etc. Și poate că așa a fost, dar acum, după trecerea timpului, când lucrurile importante se decantează, eu cred c-am învățat în primul rând să mă port; am învățat să am răbdare să explic pe înțelesul tuturor, să fiu atent la ceea ce-mi spune pacientul și să-i dau șansa să decidă asupra tratamentului pe care-l consideră cel mai potrivit pentru afecțiunea lui. Pentru că decizia aparține pacientului, nu medicului!
    Iar în al doilea rând, am învățat ce înseamnă indicația medicală corectă și solid argumentată, respectarea ghidurilor și procedurilor și principiile etice. Poate că și în România puteam învăța aceste lucruri, dar acolo mi-au fost transmise mult mai direct și clar, deși niciodată literal.
    Probabil că această schimbare de atitudine față de profesie și față de pacient a influențat în mod favorabil parcursul meu profesional, ținând cont de faptul că după terminarea rezidențiatului am lucrat aproape exclusiv în sistem privat. Iar în medicina privată relația cu pacientul este foarte directă; există nu doar o presiune a bunei îngrijiri, dar există și o presiune a rezultatului, care în final se traduce în pacienți vindecați și implicit multumiți de serviciile medicale.

  2. Prin prisma specialității pe care ați ales-o, interacționați des cu copiii; care sunt principiile după care vă ghidați în relația cu micii pacienți? Ce părere aveți despre rolul empatiei în medicină?

    Copiii, mai ales cei mici, sunt barometrul stării mele de spirit. Dacă sunt vesel și mă simt bine când vin la consultații, copiii care intră la mine în cabinet îmi zâmbesc și râd. Dacă sunt îngrijorat sau obosit, copilul intră, se uită lung la mine, se întunecă la față și începe să plângă. Am remarcat chestia asta cu mulți ani în urmă, dar n-am prea ținut cont de ea; acum însă, dacă îi văd că încep să se uite lung la mine, trag tare aer în piept și încerc să-mi gonesc din minte toate gândurile negre, încerc să mă gândesc la ceva vesel și, surpriză, copilul începe să-mi zâmbească. Faptul că îngrijesc copii e un fel de terapie spirituală pentru mine, copiii îmi luminează ziua, oricât de mohorâtă ar fi ea.
    Nu știu dacă le pot numi principii, dar sunt câteva lucruri la care țin mult:

  • să provoc cât mai puțin disconfort prin manevrele mele
  • să nu mint niciodată un copil; dacă minți un copil, îți pierzi instantaneu credibilitatea în ochii lui
  • să vorbesc cu copiii și să aflu ce-i supără pe ei, nu ce cred părinții despre suferința/problema lor

Empatia are o importanță enormă în ochii mei; cred că un medic bun este cel care înțelege suferința și știe să-i transmită pacientului acest lucru. Empatie nu înseamnă ca tu, medic, să plângi pe umărul pacientului și să te lași copleșit de suferința acestuia; înseamnă să stai puțin să te gândești cum ți-ar plăcea să fii tratat dacă ești bolnav, iar eu cred că tratamentul începe întotdeauna cu o vorbă bună.

  1. România are o prevelență crescută a cazurilor grave de scolioză, comparativ cu alte state din Uniunea Europeană. Care credeți că sunt principalii factori care stau la baza acestei realități?

    Prevalența cazurilor grave poate într-adevăr să fie mai mare, din cauza accesului dificil la tratament chirurgical. În România, există doar 2-3 centre unde se operează scolioză; în Franța, sunt câteva zeci de spitale unde se operează de rutină scolioză idiopatică. Deși chirurgia spinală și mai ales chirurgia diformităților coloanei este o nișă cu potențial enorm de dezvoltare, nu văd deloc entuziasm în rândul colegilor mai tineri spre abordarea acestei patologii. Încerc să-mi explic această situație și mă gândesc că reticența vine din faptul că e necesară o curbă lungă de învățare, operațiile sunt lungi și necesită oarece rezistență fizică din partea chirurgilor, iar rata de complicații în chirurgia scoliozei este peste media obișnuită în ortopedia pediatrică. Iar pentru a scădea semnificativ numărul de complicații ai nevoie de dotare tehnologică de nivel înalt (neuromonitorizare intraoperatorie multimodală, IRM disponibil 24ore/24, radiologie intraoperatorie) și o echipă de anestezie-terapie intensivă extrem de performantă.

  1. Care sunt cele mai frecvente probleme ortopedice la copiii din România?

    Nu știu exact; am văzut multe mii de cazuri și multe mii de copii, dar nu știu dacă putem vorbi de o relevanță statistică la nivelul întregii țări. Vă pot spune ce văd eu mai frecvent în consultație: probleme posturale ale nou-născutului și sugarului, imaturitate de dezvoltare a șoldului, picior varus equin, scolioză, nu neaparat în această ordine. Probabil că trauma ar fi pe primul loc, dar eu văd doar afecțiuni cronice, nelucrând într-un spital de urgență.
    La o întâlnire informală din toamna trecută, la Cluj, profesorul Franz Grill, o personalitate a ortopediei pediatrice europene, ne povestea despre o statistică făcută în Austria, referitor la ponderea diverselor afecțiuni în consultația de ortopedie pediatrică. Iar surpriza a fost mare: 70% din pacienți sunt copii sănătoși. Acest lucru ne influențează în mod nefavorabil activitatea profesională, pentru că suntem puțini ortopezi de copii la nivelul întregii țări și ar trebui să ne ocupăm de copii bolnavi, nu de copii sănătoși. Mi se întâmplă frecvent să aud reproșuri din partea părinților că nu obțin o programare în consultație imediat când își doresc, dar este datoria mea de medic să prioritizez consultațiile în funcție de gravitatea și urgența afecțiunii.

  2. Ce este scolioza și care sunt factorii principali care duc la apariția acestei boli?

    Scolioza este o deformare tri-dimensională a coloanei vertebrale; cazurile ușoare sunt destul de frecvente, dar cazurile grave, care necesită tratament chirurgical sunt rare. Apare în special la fete, în perioada pre-adolescenței și se asociază cu puseul pre-pubertar de creștere.
    Cea mai frecventă scolioză este cea idiopatică (65%), cu o etiologie multifactorială; factorii favorizanți sunt genetici și de mediu. Și când spun factori de mediu nu mă refer la poziția din bancă la școală sau purtarea unui ghiozdan greu. Posturile vicioase nu înseamnă scolioză și nu au tratament medical, ci educațional; așa cum bunicile sau străbunicile noastre mergeau la pension unde învățau, pe lângă alte lucruri importante, și cum să-și controleze ținuta, așa și copiii noștri ar trebui să fie educați în familie și la școală să stea cu spatele drept. Părinții se uită lung la mine când le spun că postura vicioasă a copilului reprezintă o problemă de educație, dar acesta este adevărul. Iar un ghiozdan mai greu de 15% din greutatea corporală poate duce la tulburări de mers și cu siguranță că determină durere de spate, dar în niciun caz scolioză.
    Revenind la factorii favorizanți ai scoliozei, există un anumit tip de profil sagital, așa numitul spate plat, care poate contribui la apariția scoliozei; acest tip de profil reprezintă o moștenire genetică și nu poate fi influențat.
    Există și scolioze congenitale (15%) care apar din cauza unui defect în formarea embrionului ce se manifestă între săptămânile 3-6, ducând la anomalii de formare, de segmentație sau mixte. Scoliozele congenitale se observă cel mai frecvent de la naștere și au un tratament particularizat în funcție de tipul malformației.
    A treia grupă de scolioze e reprezentată de scoliozele neuro-musculare, ce apar în boli ca paralizia cerebrală, amiotrofia spinală infantilă, boala Charcot-Marie-Tooth, boala Duchenne, etc. Tratamentul acestor cazuri reprezintă o adevărată provocare pentru chirurg și anestezist.
    Ultima grupă de scolioze e reprezentată de scoliozele sindromice: Marfan, osteogeneză imperfectă, Ehlers-Danlos, etc. Și aceste cazuri sunt dificil de tratat.

  3. Cum credeți că putem contribui la scăderea prevalenței cazurilor grave de scolioză?

    Cred că putem scădea prevalența cazurilor grave, diagnosticând precoce afecțiunea, inițiind tratamentul conservator în timp util și atunci când e necesar, operând curbura scoliotică la un unghi Cobb acceptabil; una e să operezi o scolioză de 60-70 de grade, pe care o poți corecta perfect, fără complicații, și alta e să operezi o scolioză de 140 de grade.

  1. Ce presupune tratamentul chirurgical al scoliozei? Ce ar trebui să știe părinții?

    Tratamentul chirurgical al scoliozei se face aproape exclusiv prin abord posterior (abordul lateral este utilizat extrem de rar în acest moment în lume) și constă în inserția unor șuruburi în pediculii vertebrali prin intermediul cărora coloana este translată spre linia mediană, către două tije ce sunt preconturate conform curburilor fiziologice (normale) ale coloanei – cifoza toracală și lordoza lombară. Șuruburile și tijele sunt din aliaj de titan și de cobalt-crom și rămân pe tot parcursul vieții (nu se scot).
    Spitalizarea este de 5-10 zile, iar perioada de recuperare postoperatorie de 3 până la 6 săptămâni. Pe parcursul primului an postoperator, pacientul evită efortul fizic intens și nu are voie să transporte greutăți mai mari de 5kg. La un an de la operație, pacientul poate face aproape orice, cu excepția sporturilor extreme. Avem pacienți operați care fac sport de performanță – ski, dans sportiv, basket și se simt foarte bine. Avem paciente operate cu ceva timp în urmă care sunt deja mame, ducând fără probleme sarcina la termen; poate că singura limitare o reprezintă indicația de naștere prin operație cezariană.
    Cât despre complicații, pacienții vin de cele mai multe ori cu niște impresii formate de „Dr. Google”. Nimeni nu neagă posibilitatea complicațiilor, discuția preoperatorie nu este cea mai plăcută, obișnuiesc să informez pacienții exact și cât mai clar asupra majorității complicațiilor importante. Pronunț întotdeauna răspicat cuvintele paralizie și deces, folosind ulterior și sinonime, pentru a fi foarte bine înțeles. Dar întotdeauna menționez faptul că până în acest moment ne-a ajutat Dumnezeu și nu am avut nicio complicație gravă, toți pacienții noștri plecând bine-sănătoși acasă la ei.

Ce vreau să transmit e că o scolioză operată în timp util se vindecă perfect, iar riscul de complicații este extrem de mic.

 

  1. Cum decurge o operație pentru corectarea unei scolioze dificile? Cum vă pregătiți înainte de a intra în sala de operație? Cum abordați fiecare caz?

    Scoliozele grave sunt un capitol aparte din practica noastră. Din păcate, avem mai multă experiență decât ne-am fi dorit; nu este deloc plăcut să tratezi scolioze grave, dar în contextul actual medico-social, mulți copii nu au acces la timp la servicii medicale optime. Așa că în fiecare an avem câteva cazuri de scolioză, în jur de 10-15, care depășesc 100 de grade. De cele mai multe ori, totul începe cu o perioadă de tracțiune pe halou cranian ce poate dura între 3 săptămâni și 6 luni. Tracțiunea pe halou cranian presupune montarea unui dispozitiv la nivelul craniului prin care se exercită o forță de tracțiune la nivelul coloanei vertebrale, prin intermediul unui scripete. Tracțiunea ajută la corecția lentă și parțială a scoliozei (circa 25-35%), făcând astfel posibilă o chirurgie ulterioară.
    Cu câteva zile înainte de a intra în sala de operație, trimitem pacienta la CT, pentru a obține imaginile pe baza cărora vom face reconstrucția multiplanară și planul de inserție al șuruburilor. În cazul coloanei scoliotice, din cauza rotației vertebrale mari, orice mijloc imagistic de ghidaj intra-operator s-a dovedit un eșec; chiar și neuro-navigația cuplată la C-arm 3D sau O-arm are o eroare suficient de mare în cazul scoliozelor severe cu pediculi hipoplazici, astfel încât majoritatea chirurgilor antrenați cu diformitățile coloanei vor utiliza o tehnică de inserție „free-hand” a șuruburilor pediculare. Pentru a scurta timpul de inserție, planul preoperator bazat pe CT este extrem de util; cred ca este mult mai eficient să stau 45 de minute cu o zi-două înainte de operație și să-mi fac planningul, decât să să mă chinui în timpul operației să găsesc traiectul optim pentru fiecare șurub. Acestea sunt lucrurile nevăzute al meseriei, pe care pacienții nu le sesizează, dar care au un loc important în economia fiecărui caz în parte.
    Am avut în ultimii ani cazuri foarte rare, pentru unele dintre ele negăsind informații în literatură, deși am căutat Pubmed-ul în toate direcțiile. De exemplu, am operat o fetiță de 2 ani și jumătate cu tuberculoză vertebrală cervico-toracală, o formă extrem de severă ce distrusese 4 corpi vertebrali. Nu am putut găsi niciun implant de mărime potrivită, din cauza dimensiunilor mici ale copilului; mi-am sunat toți prietenii și foștii profesori din câteva țări din Europa, s-au mirat văzând gravitatea cazului și au ridicat din umeri, neștiind ce sfat să-mi dea. Așa că a trebuit să improvizăm și ne-a ieșit! Dar am stat 6 săptămâni să ne gândim ce-o să facem și am avut două întâlniri pluri-disciplinare preoperatorii pentru a găsi cea mai bună strategie.

  2. Sunteți printre puținii medici din România care aplică metoda Ponseti pentru tratarea cazurilor de „varus equin”. Ne puteți povesti puțin despre beneficiile acestei metode și despre cât de important este să se întervină la timp?

    Piciorul varus equin este cea mai frecventă cauză congenitală de infirmitate motorie. Iar doctorul Ponseti a rezolvat această problemă cu 5 gipsuri și o mică intervenție chirurgicală cu anestezie locală. Iar rata de succes primar al tratamentului se apropie de 100%, bineînțeles în mâinile celor antrenați. Nu știu câte tratamente medicale se apropie de această cifră de 100% succes, cred că foarte puține; din acest motiv a și fost propus de Statele Unite pentru premiul Nobel pentru medicină în 2009. De aceea eu cred cu tărie că Ignacio Ponseti a fost un geniu.
    În timpul rezidențiatului am învățat să operez și am operat un număr important de picioare varus equin. Inițial rezultatele păreau excelente, dar revăzând acum aceste cazuri, mă bucur că am luat la timp decizia să merg să învăț gipsurile Ponseti, pentru că pe termen lung rezultatele acestui tratament sunt incomparabil mai bune ca cele ale chirurgiei.
    Este ideal ca tratamentul varus equin-ului să înceapă la vârsta de 3-4 săptămâni. În folclorul medical se vehiculează încă faptul că ar fi o mare urgență; nu e chiar așa. De cele mai multe ori, dacă te precipiți să începi tratamentul poți trece peste alte probleme de sănătate care sunt prioritare și care pot interfera cu tratamentul tău – de exemplu displazia luxantă de șold. Așa că eu încep să pun gipsurile spre finalul primei luni de la naștere și le explic părinților că am tratat și copii mari cu varus equin, cu aceleași rezultate; diferența între a începe tratamentul în prima lună sau la vârsta de 4 luni constă doar într-o săptămână în plus de gips pentru copilul mai mare; dar rezultatul final este același.
    Cheia succesului nu stă doar în aplicarea corectă a metodei, fără idei sau inovații personale, dar și în buna comunicare cu părinții pentru a-i convinge de necesitatea ortezării corecte la sfârșitul perioadei de gipsuri. Pentru că tratamentul nu se termină atunci când scoatem ultimul gips ci se continuă cu purtarea unei orteze în timpul nopții, până la vârsta de 4 ani.
    Un copil cu varus equin care urmează un tratament Ponseti corect va fi un copil și apoi adult perfect normal. Am văzut în Statele Unite băieți tratați de dr. Ponseti, acum adulți tineri, care erau atleți sau jucători profesioniști de fotbal american.

  3. Medicina a înregistrat progrese semnificative în ultimii ani, iar tehnologia are un rol din ce în ce mai important în gestionarea cu succes a unor patologii considerate incurabile până nu demult. Cum se reflectă această revoluție tehnologică în activitatea pe care o desfășurați? Care sunt beneficiile concrete pentru pacienți?

    Este un paradox aici: medicina a evoluat enorm bazându-se pe noi tehnologii, dar și pe chestii foarte vechi și bătrânești. La un curs de chirurgia joncțiunilor coloanei, în timpul workshop-ului pe cadavru, Christian Mazel spunea cu un accent franțuzesc delicios „all that you need is the anatomy”. Acum 10 ani, nici nu-mi trecea prin cap că voi face de rutină osteotomii vertebrale; acum facem așa ceva aproape săptămânal. Și lucrăm cu dalta și ciocanul – acestea sunt niște noi tehnologii inventate probabil în comuna primitivă. Dar acest lucru a devenit posibil datorită imagisticii de top ce ne permite realizarea de modele multi-planare sau 3D care ne ajută să înțelegem mult mai ușor anatomia deformărilor.
    Pentru că ați spus de patologii incurabile: am început să facem cu ușurință spondilectomii în bloc (operația Tomita) pentru tumori vertebrale; dacă indicația este corectă, această operație împreună cu chimioterapia neo-adjuvantă și radioterapia sunt salvatoare de vieți. Iar impresia mea este că în următorii ani, radioterapia modernă va lua încet-încet locul chirurgiei pentru multe din tumorile cu localizare dificilă.
    Beneficiile tehnologiilor medicale moderne sunt uriașe pentru pacienți; crescând precizia actului chirurgical, reduc riscul complicațiilor și scad durata de spitalizare, ducând în final la o scădere de costuri. Acest lucru e câteodată greu înțeles de administrațiile spitalelor, că o investiție în tehnologie va duce în final la o scădere de costuri și implicit la un profit mai mare pentru spitalul respectiv.
    Dar în același timp, trebuie înțeles că tehnologia modernă nu poate înlocui antrenamentul chirurgilor; mi s-a întâmplat de mai multe ori să mă bucur că profesorii mei m-au învățat și tehnici din anii 70-80, căzute de mult în uitare; cu toată dezvoltarea tehnologică au fost situații în care diverse metode old-fashion ne-au scos la liman în cazuri dificile.

  4. Dacă ar fi să facem un exercițiu de imaginație, de unde credeți că va veni următoarea revoluție în ortopedia pediatrică?

Văd două posibile direcții: ghidarea creșterii și tehnici biologice reconstructive pentru malformațiile membrelor. Ce e frustrant pentru mine e că nu văd următorul pas în corecția scoliozei: îndreptarea coloanei cu păstrarea mobilității; cel care va imagina așa ceva va determina o evoluție spectaculoasă în tratamentul acestei afecțiuni.

Share on Facebook1.6kTweet about this on TwitterShare on LinkedIn1Share on Google+0Print this page

Lasa un comentariu:

Adresa de email nu va fi publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

*